Mă numesc Holtei Rusty Adriana și m-am născut în Cilieni, județul Olt. Cum s-ar zice sunt de când mă știu o olteancă afurisită, dar cu frică de Dumnezeu. Sunt un om simplu, nu prea pretențios, dar al naibi de vocal, ce mai, un comentator și un băgător de seamă înnăscut. Am scris două cărți și multe alte lucruri în cap încă nespuse și din acest motiv sper să mai pot scrie și alte cărți, așa pe sufletul omului. Sunt născută în inima verii, dar sunt o friguroasă fără scăpare, așa că din octombrie până la sfârșit de lună mai, o să mă găsiți băgată în inima sobei, la căldură. Sincer, cred că orice pisic ar crăpa de invidie că nu-i în locul meu să bage un tors de plăcere. Eu nu torc, doar că uneori mai trăncăn ca o moară hodorogită. Stați, nu dați cu pietre că sunt și eu om și cu siguranță nu sunt perfectă.
Sunt căsătorită cu cel mai minunat purtător de ochi verzi și suflet frumos. Soțul meu, Nicu Holtei, este prahovean, născut în patria hoților, adică Prahova, și crescut în Râmnic, revenit în Conduratu și acum înmatriculat pe Olt. Este un „hoț” pentru că mi-a furat inima și a pus-o să bată pentru el, dar cum este o minunăție de om, mi-a dat în schimb inima lui să bată în pieptul meu. Sunt o norocoasă, un om iubit și răsfățat.
De când mă știu, am trăit într-o familie numeroasă cu frați, bunici, părinți și nepoți… multă gălăgie, dar și bucurie imensă că-i am și că-i aud. Noi, Holteii, nu avem copii, dar cu ajutorul nepoților am prins toate etapele copilăriei lor și putem spune că am fost părinți de rezervă când apărea vreo ocazie sau când le convenea nepoților.
Eu sunt mai dură din fire, dar am simțul umorului pe post de glazură sau topping. Sunt înebunită după eclere, clătite și macaroane. Aș mânca macaroane cu brânză de trei ori pe zi, și la culcare și la sculare. Sunt un suflet bătrân într-un corp mai tânăr, deoarece am trecut pragul celor patruzeci și patru de ani. Băbuță în devenire…
Îmi place să citesc cărți despre viața de după moarte, întâmplări de vindecări miraculoase și altele asemenea. Cred că dincolo de orice există un scop, o menire, și un Dumnezeu care ne iubește cu adevărat și ne ajută să trecem prin toate până la trecerea de dincolo. Cred că nu există coincidențe și mai cred că suntem destul de puternici să ne depășim condiția și să ne îndeplinim visurile. Cred că suntem ființe făcute să nu stea singure și sunt convinsă că în fiecare dintre noi se află atâta iubire cât nu putem consuma sau oferi.
Sufăr de o boală numită distrofie musculară progresivă, forma centurilor. Acum sunt la căruț, dar de neoprit în a face ce-mi doresc. Nu mă pot duce oriunde și oricând fizic, dar pot ajunge oriunde citind sau scriind. Pot spune că-mi scriu ușor gândurile, dar adevărul este că mă folosesc de un băț să pot scrie pe laptop. Boala nu-mi permite să ridic mâinile deloc, dar uite că o jordea de viță îmi este salvarea. Firea veselă și optimistă mă recomandă ca fiind aptă pentru capitolul prieteni. Mulți îmi zic că sunt o luptătoare, dar eu cred că sunt doar o căpoasă care nu vrea să renunțe. Probabil caracterul oltenesc moștenit de la baba mea mă face să pot chiar și atunci când nu mai pot.
Uneori e greu să fiu eu, dar dacă Constantin Dulcan are dreptate când spune că „înainte de a veni pe pământ, noi singuri ne alegem destinul”, înseamnă că m-am bazat eu pe ceva atunci când mi-am ales viața asta în scaun cu rotile. Probabil știam că voi reuși, că voi rezista și că nu mă voi da bătută. Întotdeauna Dumnezeu ne scoate în cale oameni cu mesaj, și poate că tu, cel care citești acum asta, ai fost trimis la rândurile mele cu un scop…
Doar nu ai de gând să renunți la ceva? Sau să spui că nu-i de tine, că nu se poate…? Uite, eu pot. Pot mai greu sau cu ajutor, dar pot. Odată eram fata cu „NU” în brațe, dar ce am trăit, ce m-a călit, ce m-a lovit, pur și simplu m-a schimbat. Acum trei ani, l-am pierdut pe tata. Stă undeva la margine de sat, sub o cruce scumpă. Eu mă simt săracă, pe jumătate goală în suflet și întotdeauna cu dor. Când l-am pierdut pe tata, m-am regăsit pe mine, un om trist, obosit, gol, cu aripile frânte și lumea prea multă și prea mare. Mi-a fost frică, dar din singurătate și frică, din mirosul de tămâie al morții, din privirile celor ce veneau la înmormântare, am înțeles că trebuie să pot. Că trebuie să vreau și mai ales că trebuie să încerc… de restul vedem cum va fi sau ce va fi.
De-abia când moartea a venit și a pus punct în viața mea la capitolul tata, Dumnezeu, viața a venit și a mai adăugat o virgulă și mi-a spus HAI. Asta sunt eu, un om mai neplecat de acasă, care încearcă zi de zi să ducă viața așa cum poate. Seara cad frântă și de multe ori adorm repede, plecând la colindat prin vise. Visez mult și de multe ori mi-am visat bunicii și pe tata, și m-am bucurat pentru că eu sunt omul care crede în vise. Lupt pentru visurile mele și încerc să-mi tălmăcesc visele. Sunt o olteancă paranormal de normală. Sunt eu și sunt omul care-ți spune că se poate. Măcar încearcă, indiferent ce-ar fi, cum ai fi. Încearcă și crede, pentru că eu fac asta în fiecare zi și crede-mă că nu-mi reușește mereu. Dar încerc iar și iar, că mâine cine știe?
Cărțile mele
Îngeri fără aripi
De când mă știu, am avut parte de priviri compătimitoare, de milă exagerată și de neputință. Am fost tot timpul un copil slab și firav care mergea de mic pe vârfuri. Cartea Îngeri fără aripi a apărut mai mult ca un strigăt, dar nu de ajutor, ci ca o dovadă că cei ca mine, în căruț, au avut copilărie, au trecut prin școală și au fost, de multe ori, niște „Nică a Petrei” care făceau trăznăi. Da, avem o boală urâtă, dar care nu știrbește nicicum frumusețea noastră interioară sau cea de om.
În cartea Îngeri fără aripi, trăiri creionate ale unui distrofic, vei găsi suficiente motive pentru a fi recunoscător. Nu te aștepta să fie o carte plângăcioasă, pentru că te voi lua cu mine și vom merge să schimbăm buletinul. Știu, toți ne schimbăm buletinul, veți zice, dar nu toți ajungeți la poliție cu căruțul împinși câțiva kilometri pe jos. Te voi face să te gândești la oameni ca mine, care au propria lor lume, o lume care de multe ori rămâne ascunsă ochilor celor sănătoși.
Avem părinți care trăiesc doar pentru noi, iar eu mi-am dorit să pot transmite sentimentele lor. Tu când i-ai mulțumit Domnului pentru părinții tăi? Hai în lumea mea și a celor ca mine, și îți voi arăta ce se ascunde în spatele omului pe care tu-l poți întâlni în drumul tău. Da, mă poți vedea pe mine sau pe altul aranjați, parfumați, împinși de la spate de o bătrânică… este mama mea, sau mama lui, care trece dincolo de necazurile și durerile ei pentru a ne face nouă neputința mai ușoară.
Am vrut să scot la iveală că și noi suntem oameni. Iubim, simțim, suferim, trăim exact ca oricare alt om. Avem familii, mulți au copii, facturi și neajunsuri. Probleme de oameni mari, aceleași probleme pentru care cei sănătoși se plâng că le rezolvă greu, aceleași pe care noi le rezolvăm trecându-le prin filtrul bolii. Cartea vine să-ți spună că ești norocos, binecuvântat și ai tot ce-ți trebuie. Suntem învingători din start trăind aceeași viață, dar din poziții diferite. Și eu, și tu mergem înainte motivați de diferite motive. Împreună ne putem ajuta, motiva și tot împreună mergem spre mâine.
Nu știi de ce, pentru ce sau ce rost are? Citește Îngeri fără aripi. O să știi de ce… garantez acest lucru, oferindu-ți o lectură de suflet.
Budu – Șoaptele trecutului
Astăzi, din fața unui ecran, putem călători oriunde în lume, explorând virtual lumi paralele, orașe ale viitorului și inventând meserii pentru copiii ce vor trăi în vremuri încă necunoscute. Ne grăbim spre viitor, ignorând adesea prezentul și lăsând în urmă trecutul.
Eu iubesc trecutul, obiceiurile și simplitatea acelei vremi, amintirea oamenilor fără de care nu am fi fost astăzi aici. Cartea Budu este despre trecut, despre olteni și viața lor plină de bune și rele. Budu se vrea a fi legătura dintre trecut și viitor, prezentând trăirile, reușitele și greutățile oamenilor din sudul țării, toate învelite în dârzenia și încăpățânarea specifică lor.
Oltenii mei, cu limbajul lor colorat, vin să ne vorbească despre nunți, hore, pomeni și înmormântări, toate trăite în comunitatea lor strânsă. De la răsăritul soarelui, când Budu lansa podul pe Olt, până la Crăciun, când Tâscu, fratele mai mare al lui Budu, urma ritualul tăierii porcului, viața în satul oltenesc era plină de tradiții și obiceiuri.
Dorache te va duce la bălbătaie în săptămâna brânzei din postul Paștelui și îți va face o strigare de „mă roagă, mă roagă…” Lumea minunată a satului ți se va așterne în suflet, pentru că la un moment dat vei realiza că și tu ești parte din această carte, nu doar un simplu cititor.
Eu sunt o Buduleasă, urmașă a unor oameni voinici, hotărâți, harnici și frumoși, exact ca toți oltenii mei dragi, personaje din carte, de care îmi este dor. Florica Mozoloaica, o femeie bună ca pâinea lui Dumnezeu, îmi aducea în copilărie pâine cu mămăligă în aluat, coaptă în țest. Și Buduleasa făcea azimă bună la țest, dar ca a tușei Florica nu era niciuna.
Viața la țară, acea parte din timp peste care s-a așternut praful uitării, este readusă la viață prin paginile acestei cărți. Trecut, prezent și viitor… ei au fost, eu i-am readus, voi îi veți citi. Ce poate fi mai frumos decât o călătorie în inima trecutului, benefică sufletului nostru?
De mică, mi-a plăcut să ascult cu gura căscată poveștile bătrânilor, să mă adâncesc în sufletul lor și să trăiesc acele amintiri prin intermediul lor. Mulți s-au dus la cer, dar cei rămași încă își mai spun povestea. Au spatele adus, merg sprijiniți în baston, târșâindu-și picioarele prin țărâna pe care călcau odată cu hotărâre. Sunt bătrâni, dar au mintea vie, iar mie mi-au arătat magia prin care poți să redevii tânăr.
Budu este despre ei, dar și despre noi, lăstarele lor. Într-o lume grăbită, menirea mea este să vă opresc măcar pentru un moment și să vă fac cunoștință cu bătrânii mei olteni. Nu vei rămâne indiferent, pentru că în această carte am pus multă emoție. Tu vei deveni eu, iar bătrânii mei vor fi de acum și cunoștințele tale. Vei râde, vei plânge și vei descoperi multe despre obiceiuri și limbaj. Vei deveni unul dintre ai lui Budu.
Citește și nu vei regreta. Eu, Buduleasa, te aștept cu drag în lumea satului și în sufletul oltenilor, aici pe bătătura lui.
Galerie Foto
