Adriana HolteiÎncă din primele ore de lumină din prima zi a lui 2026 mi-am propus să fiu anul acesta un soi de războinica vieții, care nu va rata nici cea mai mică șansă de a face ce tot amânase de câțiva ani încoace. Zic„ore de lumină” pentru că, fie vorba între noi, de anul nou am mers pe program vechi, adică cu somn nenică, mai ales că vedeam întinsul în pat ca pășitul pe niște norișori pufoși care te așteaptă doar pe tine să te scufunzi ușor în ei, uitând astfel de cele vreo 15 ore de stat zilnic pe căruț.
Așa că, echipată cu motivare de gladiatoare, m-am repezit cu încredere să bifez prima dorință pe 2026, mânată de mingea ridicată la fileu de către Dumnezeu Drăguțul, așa cum ar zice o prietenă din trecut. Ambâț aveam în dotare, motivare nu mai zic, dorințe neînplinite cât cuprinde, an nou nouț și zăpadă frate! Mă uit pe geam și ninge așa de frumos încât gândurile mele au început instant să se bată cu bulgări.
Pozeeee, mi-au strigat gărgăunii din capul meu, gărgăuni cu care eu am o relație deosebită. Adevărul este că mai toate dorințele mele sunt legate de poze făcute în anumite locuri în care eu mi-am propus de acum multe vieți să ajung, dar din lipsă de curaj și timpul altora, de conjunctură…de distrofiea mea musculară mai bine zis, nu mi-am scăldat sufletul în prea multe oaze de bucurie. Acum ningea frumos, afară totul devenea alb ca în povești doar eu zâna, mai lipseam din peisaj.
Zână, gladiatoare, luptătoarea vieții, indiferent cum mă făceau gărgăunii mei să mă simt, realitatea era una în care eu eram 24 de ore din 24 handi, iar asta nu se pupa deloc cu frigul din spatele geamului, mai ales că eu sunt neam de cruce cu însuși Gerilă. Ger cu minus, aburi ieșiți din gură mai ceva ca la renii lui moș Crăciun în zbor la polul nord și probabil niște tuse cu muci stând la pândă după colțul casei așteptând să mă înhațe.
Nu știu cât de bine știți ce-i boala numită distrofie, dar ca idee, vă pot spune că o tuse serioasă ne poate trimite să colindăm pe la porțile de dincolo. Dar indiferent cum avea să fie, eu voiam poze afară la zăpadă. Asta era șansa mea să scap de veșnicul decor din aproape toate pozele mele. Bun, până aici eu cu gărgăunii mei ne-am pus de acord, dar nebunia deacum începe cu…echiparea. La poză toți stăm frumos, cu fasolea la vedere, dar ce m-a tot împiedicat pe mine în trecut să fiu mai prezentă prin anotimpuri, trebuia marcat acum. Îmbrăcarea și pregătitul pentru poză…aici e aici și durează de-ți vine să renunți.
Așa că se ia una bucată persoana mea, care apelează la ajutor de cumnată cu mușchi și chef de ședință foto. Adu geaca, ghete, schimbă ciorapii că la cele 27 de grade din casă nu se potrivea ținuta cu ce trebuia afară. Și dă-i și trage, împinge, așează și adună…ba un picior, ba o mână, ba pe mine că doar trebuiau asigurări că în poză voi apărea întreagă și nu pe bucăți.
Trage căruțul cu spatele pe rampă să nu ne ducem săniuță, vezi să nu mă scurg din căruț, hai colo, fă și dincolo, pune gluga pe cap…vezi că vreau poză și fără glugă. Stai că nu am râs la poză, hai și lângă mașină sau lângă omul de zăpadă…
Treabă serioasă cu dureri de cap și răbdare pentru fotograful de serviciu. La noi nimic nu-i sigur și ușor mai ales când la un clik distanță poți dispărea din cadru ca racheta. O neatenție mică și te-ai văzut grămadă jos, gustând din zăpada proaspăt căzută.
-Ai înghețat? Întrebare de baraj pentru unul care are in toate pozele soba prezentă.
Sigur că înghețasem, eram tun ținându-mi proteza să nu-mi zboare din gură de la clănțănitul hotărât, dar trăiam bucuria sufletului de a se fi simțit împlinit. Ani și ani m-am tot uitat lung la pozele celorlalți cu regretul că distrofia îmi răpește multe. Acum, stând la poză lăsând fulgii să-mi atingă sufletul, am înțeles că nu distrofia mă făcuse să-mi pun piedică.
Dar cel puțin am poză cu mine iarna, nu este la munte sau pe schiuri, dar privind poza asta pot spune că am urcat în vârful anilor trecuți, reușind acum să-mi încarc sufletul cu o bucurie în plus. Poate pentru mulți este nimic, dar pentru mine este o reușită, un prim pas spre SE POATE.
Odată ieșită-n zăpadă gărgăunii au început să-mi șoptească…„vezi că vine primăvara cu pomii înfloriți, verdeață, rapița, floarea soarelui„
Bună treabă, nu? Oare să mă îmbrac în roșu când o înflorii rapița? Până acum nu am avut noroc să mă ducă careva la rapiță sau la floarea soarelui, dar cine știe? Gânduri, gărgăuni, dorințe, am cât cuprinde și peste toate distrofie, dar spre deosebire de altă dată, Adriana de azi parcă-și dorește mai mult ca niciodată să-și răsfețe sufletul oferindu-i mai multă bucurie.
Oamenii din ziua de azi aleargă după miraje…oare de ce?
Îți trebuie atât de puțin pentru a avea un suflet împăcat! Îmi pare rău să constat, dar frumosul ce ne încoanjoară ne scapă, zâmbetele oamenilor de lângă noi trec neobservate, dar este la căutare like-ul sau inimioara dată de cineva care nu ne va cunoaște cu adevărat niciodată. Uităm să fim noi cu adevărat dar ne dăm silința să fim clone, să fim altcumva decât suntem.
Am făcut o poză care sper să vină cu mesajul că în spatele fiecărei imagini se află o emoție vie. Un om care simte, visează și încearcă să fie el așa cum e de fapt. Sunt, visez și sper că poate azi, mâine sau într-o zi, cu ajutorul cuiva voi mai posta o poză cu o frântură de bucurie, pentru că da, depind de altcineva fizic dar asta nu înseamnă că nu voi spera la incă o bucățică de împlinire pentru sufletul meu.
Tu ce faci pentru sufletul tău?
