Adriana HolteiDragă tată,
Astăzi, răsăritul soarelui te-a găsit undeva departe de noi. Astăzi, 23 septembrie, este la fel de întunecat ca anul trecut, când, exact la fel, răsăritul soarelui te-a găsit înconjurat de lumânări. A trecut un an, tată!
Am plâns și am râs, gândindu-ne cât îți plăcea să fii vesel, să râzi. Mă gândesc des la tine; uneori, vorbele tale îmi răsună în cap și tresar… oare te-am auzit, mă întreb, sau erau doar gândurile mele care îmi aduc aminte de tine… de multe.
Am mers mai departe, tată! Să știi că nu mi-a fost deloc ușor. Azi ți-am trimis o candelă aprinsă. Nu te-am uitat, tată! Dar știi și tu că-mi este greu să vin la crucea ta. Plâng, dar nu prea mă ajută plânsul ăsta. Lacrimile nu pot alunga dorul și lipsa ta. Uneori sunt furioasă că nu mai ești, că ai plecat, și asta mă face să plâng iar, de parcă aș fi ajuns o plângăcioasă.
Știi ceva, tată? În fiecare seară privesc cerul. Uneori e nor și nu se văd stelele ascunse printre frunzele dudului din curte, dar privind atent văd măcar una și mă gândesc la tine. A fost lună plină nopțile trecute. Nu știu dacă tu ai „văzut”, dar era atâta lumină, tată, de aveai impresia că Dumnezeu a uitat becul aprins. Te visez des. Uneori nu-mi spui nimic, alteori îmi spui câte ceva… dar măcar așa te pot vedea din când în când.
Pe acasă totul e la fel, doar tu lipsești. Să știi, tată, că scriu… v-am adunat vorbele, gândurile și felul vostru de-a fi și le-am așternut într-o carte. E un secret, nu spun mai mult!
Tată, s-au adunat zilele până s-a împlinit anul. Îmi este greu să cred că tu, tocmai tu, nu mai zici nimic, nu mai faci nimic… doar stai și asculți de sub piatra grea pe care e scris numele tău. Probabil vor fi și alte răsărituri pe care nu le vei vedea, acceptând razele soarelui care îți vor încălzi mormântul și nu sufletul, pentru că asta-i rânduiala lumii.
Sper să nu fii singur acolo unde ești. Este grea singurătatea și tu o urai, îți era teamă de ea. Și mai sper, dragă tată, ca flacăra ce ne arde în suflet să-ți lumineze drumul spre casă. Vino în vis și tot e bine!
Simt că anul ce tocmai a trecut cântărește greu pe umerii noștri. Am obosit, dar mergem mai departe… trebuie.
Astăzi, inima mi-a suspinat și ochii mi-au lăcrimat, pentru că fix acum un an, pământul te-a primit în măruntaiele lui și acolo ai rămas. Prea repede, prea dureros și prea… nu știu, prea greu.
Voi plânge, tată, cu siguranță multă vreme, dar noaptea, la culcare, voi privi cerul pentru tine. Ochii mei vor fi culoarul pentru suflet. Să vii în vis… eu te aștept! Au rămas atâtea de spus și de făcut…
Mi-am „cusut” inima cu amintiri, sufletul l-am încărcat cu vorbele tale, cu glasul tău, iar mintea este plină ochi cu povețele tale. Și să nu uit, tată, de ziua mea am primit cadou un buchet de flori nemuritoare. Cum l-am văzut, m-am gândit la tine și ți l-am pus la mormânt. Îmi place să cred că este așezat acolo, lângă inima ta.
Îmi este dor de tine, tată! Chiar îmi lipsești… ce bine ar fi fost să fi știut cum să prețuiesc timpul avut împreună!
Am crezut că mai este timp, dar tic-tac, tic-tac, bătăile ceasului s-au transformat în lacrimi. Timpul este un prieten la fel de bun atât cu viața, cât și cu moartea. Am învățat prea târziu că tic-tacul trece de la noi, smulgându-ne oamenii dragi.
Diseară voi privi iar către cer, la stele, către tine!
Dacă ai timp, vino în vis. Nu trebuie să-mi zici nimic, doar vino!
