Adriana HolteiBună dimineața, soareee! zic imediat ce-am făcut ochii mari de dimineață.
Nu sunt optimismul în persoană, dar încerc să nu devin nici moartea pasiunii. Se pare că soarele este mai supărat azi și de abia dacă se arată de după nori. Sunt șanse să plouă, speranță pentru agricultură și noroi pentru cei care au roate în loc de picioare. Ați ghicit: stau la țară și când plouă se cam înmoaie ,, asfaltul,, prin sat. Dar eu stau la stradă și, cel puțin strada mea, rămâne,, înghețată,, exact ca în bancul acela cu olteanul care plecase de mult de acasă, iar la revenirea în sat, dăduse de asfalt și mirat exclamase:,, Mamă! Da, știu c-a plouat și a înghețat drumul!,,
Am distrofie musculară și asta–mi aduce în dotare una bucată căruț cu rotile care m-ajută să mă mut dintr-un loc în altul, când la soare, când la umbră. Stau la câțiva kilometri depărtare de,, civilizație,, , îmi place mie să spun, pentru că este al naibii de greu să ajungi acolo.
Invidioșii ne fericesc zicând:,, Vai, ești la țară, ce bine este! Poți să ieși în curte, să mănânci sănătos… Sigur, este uau…,, Da, am curte mare și pot să ies, doar că, de cele mai multe ori, mama nu se simte așa de bine să mă poată scoate să-i dau binețe soarelui care-mi pare mirat că, în sfârșit, îmi poate schimba culoarea. Depind de cineva mai mult decât mi-aș fi dorit, iar asta doare, arde… Așa am învățat să nu am pretenții și să mă mulțumesc cu un ,, când se poate,,. Vorba aia, dacă-i musai, atunci să fie cu plăcere.
În sat n-ai multe de văzut și chiar dacă ar fi, să zicem, tot n-ai avea acces la ele. Timpul sigur a încremenit casele, ulițele și praful. Doar oamenii se schimbă, apoi pleacă la locul de dincolo de sat. Aici, la țară doar vântul are curaj să-și plimbe adierile pe unde vrea mușchii lui, fără frica gropilor, pietrelor sau a noroaielor în care roțile tale ar rămâne sigur împotmolite.
Te pui la ,, drum,, , cu vântul drept în freză, viteaz și mândru nevoie mare, pus la țol festiv, că n-ai vrea să te râdă satul… Așa-i la mine la țară, gura lumii dă tonul, ea te-nvie și te spală, tot ea te ridică ș-apoi te trântește la pământ de-ți sar creierii din cap.
Of, te văzuși la magazin cu traista-n brațe! Hai, nu intri? N-ai curaj? Sincer, mi-a murit vitejia fix la intrare. Făcui pe,, treabă mare,,. La magazin încapi cu căruțul pe ușă, dar nu printre rafturi, așa că hop cu statul la intrare așteptând afară apriția vânzătorului care deja s-a învățat cu tine la ușă . Păi să nu-ți vină să bei? Nuuu mă, asta-i cea mai proastă idee în cap de distrofic. Alooo, dacă te ia alte alea? Ce, te crezi la București să ai tualete publice? Și când te gândești că nici boscheții nu sunt o alternativă. Lasă că ajungi tu acasă și te descurci așa cum poți, gândind la canalizarea aia care aproape îți bate la ușă.
Hai, mă, că ești tu la țară, dar stai să vezi ce mândru vei fi când vei auzi apa trasă după tine cum alunecă pe țeava proaspăt băgată. Răbdărică și Doamne ajută să mai apuci! Deci, ziceai ceva de cârciumă? Bă, ești prost? Tocmai cârciuma, loc al pupăcioșilor satului și tribuna bârfelor? Nu, cârciumă. Nu-mi plac frate deloc pupăcioșii care în urma unui pahar de ,,șoricioaică,, te –ar pupa cu lacrimi și muci.
Faci ochii roată și numa ce-ți apare de după doi brazi mari, turla bisericii. Îi dai cu Doamne ajută iar și te iei la întrecere cu gropile din drum. Numai pană să nu faci, că în rest e bine. Biserica frumoasă, mare și pictată, ce mai, nou-nouță…dar nu e pentru tine, frate. Privești, te-ai închina dacă ai putea, dar cum nu poți… Rampă alunecoasă, picioare rupte și capul spart, cu toate te vezi pe tine… și-ncerci să-nțelegi. Cea mai bună alegere ar fi să-l cauți pe Dumnezeu în inima ta și să-i faci templu în corpul tău, altfel ajungi să te vezi tras și împins de popă, dascăl și alți enoriași în sus pe rampă, fără a avea garanția că ajungi cu bine în casa Domnului ci, mai de grabă, la vreo doi metri sub pământ, cu pietroi scris la cap, că na, exact tu lipseai din cimitir.
Undeva departe, prea departe de tine, se află orașul, acolo unde medicii care ți-ar putea găsi leac la boli stau în spitalele alea mari, la care tu nu prea ajungi când trebuie, pentru că stai la țară. Aici ideea de parc este doar o imagine văzută undeva pe net sau tv. Doar ești la țară, unde grămezile de gunoaie aruncate aiurea au reușit să sufoce iarba verde, împrăștiind o duhoare de stricat și de nesimțire. Verdele nu mai este verde, aerul curat poartă cu el fumul gros al mașinilor care au cotropit și aerul meu de la țară…
Ies la poartă. Imediat câteva bătrâne se așază pe banca lângă care stau, că vorba aia, eu am scaunul meu rulant. Începe sinteza știrilor de pe marginea drumului, că da, avem drum, dar șanțul a dispărut. Aflu din gura lor că vin cu șanțurile noi, mai mari și mai adânci… atunci să vezi cum va înflori bârfa. Uneori, surprind la ele, la babele mele, priviri în genul,, săraca, păcat de ea,,… Nu mă supăr pe astfel de gânduri pentru că stau la țară și încă mai sper că voi apuca autobuzele cu rampă în care voi putea urca ușor, fără să mă înghesuie careva în vreo mașină, și mă vor lăsa în stație la oraș de unde voi putea bucuroasă să-mi fac cumpărăturile la magazine mari.
Aici, la țară la mine, handicapul meu pare pedeapsă în ochii celorlalți și, mă întreb, oare câtă apă va mai trece pe Olt până noi vom deveni ceva mai mult decât o pedeapsă? Mentalitatea pare atât de veche precum praful de pe ulițe și cum crezi că ploaia l-a mai așezat un pic, imediat vezi cum în urma unei mașini, el, praful se ridică mai sus și mai mult ca niciodată. Mentalitate veche, neasfaltare, neaccesibilizare… viața la țară și adeseori câte un bătrân bolnav împingând un căruț în curte.
Însuși satul devine un muzeu în care timpul a avut grijă să păstreze totul neschimbat, iar noi, cu roțile noastre să fim exponate în acest muzeu. Greu pleci undeva și cu greu găsești în lumea asta ocupată patru roți și un șofer care să te scoată pe tine și roțile tale la plimbare… Dar, vine el orașul la noi… șanțurile au ajuns. Păcat că, dacă plouă, șanțurile se vor transforma în noroi, dar așa e la țară.
Voi ieși totuși în curte și voi asculta bârfele babelor de dincoace de gard…Soarele va străluci în continuare, ploaia va uda țărâna transformând-o din nou în noroi și viața își va urma cursul iar și iar până într-o zi când vom pleca… dar astăzi, mă găsiți la țară!
de Rusty Adriana Holtei
Pe autoare o puteți găsi pe facebook:https://www.facebook.com/rustyadriana.holtei
Cărțile Adrianei le puteți cumpăra de pe aici.
