Adriana HolteiÎn ultimul timp, observ un fenomen legat de lumea noastră a celor cu dizabilități – un fenomen căruia am încercat să-i țin piept, ajungând să trimit tot felul de semnale că nu oricine care face și desface, vorbește sau se dă cunoscător știe, de fapt, cu ce se mănâncă dizabilitatea.
Lumea dizabilităților cuprinde câteva ramuri distincte, pe care nu le voi enumera acum, dar vă rog să încercați să vizualizați această lume ca pe un copac cu multe ramuri. Pe fiecare creangă se regăsesc bolile psihice, nevăzătorii, căruțașii ca mine etc.
Noi, cei în cauză, cei care ne înghițim amarul cu lingurița zi de zi și care nu ne ținem de postări cu pisicuți, cafeluțe etc. am început să observăm cum, de la un moment dat, persoane care nu au legătură cu dizabilitatea și habar nu au cu ce se mănâncă, au început să se cațere pe pomul nostru, să-și permită, fără să ne fi întrebat în prealabil, să hotărască în numele nostru.
Realist vorbind, o parte din vină o purtăm și noi, cei cu handicap, pentru că, în infinita noastră așteptare pentru cei doi lei de mărire a indemnizației, am uitat să luăm atitudine și să fim acolo unde trebuie, când trebuie și, mai ales, să ne facem auzită vocea. În felul nostru, am ajuns să fim percepuți ca fiind o cantitate neglijabilă de ceva…
Astfel, persoanele valide, ajunse la conducerea unor ONG-uri sau în funcții din care pot legifera pentru noi, uită că suntem pe planetă și hotărăsc ele ce ar fi mai bine pentru noi, convinse fiind că ceea ce au crezut că ne face bine este și ceea ce trebuie. Și uite așa, tu, persoană cu handicap, te minunezi de cât de invizibil ești. Când oare va veni vremea ca noi să fim luați în calcul și nu la pachet? Voi apuca oare ziua când cei ca mine vor fi puși în același rând cu cei care ne hotărăsc drepturile sau ne spun ce să simțim? Va veni ea ziua aceea când nu vom mai sta cu gura căscată, făcându-i eroi pe unii care, de fapt, se luptă pentru dizabilitate doar în capul lor?
O poveste lacrimogenă a unuia cu handicap, dar în stare de funcționare, repetată peste tot și gata, a ieșit la iveală: luptătorul cu ochii umezi și mucii până în barbă, un luptător care este exemplu de „nu te lăsa” pentru mulți care habar nu au ce înseamnă să fii handicapat în zilele noastre. Pentru mine, „luptătorii ăștia eroi” sunt la fel de cunoscători în ale dizabilității ca ceilalți bipezi, mulți din parlament, care au o atitudine flecmatică, cu nasul pe sus și cu indiferență prin vene. Pentru ăștia, eu am un mesaj: „Degeaba ești unde ești, degeaba crezi că știi, dacă habar nu ai cum e lumea dizabilității.”
Toți se bat cu cărămida în piept, pentru că fac și dreg, iar când fac, își dau seama că au făcut rahatul praf. Se fac multe pentru noi, dar fără noi, și la fel de multe sunt făcute prost și fără rost.
Cum facem să fie bine și cum convingem persoanele cu handicap să-și ia inima în dinți și să iasă la înaintare? Asta chiar nu știu. Sunt mulți care pot, dar cum îi facem să dorească să-și pună inteligența în mișcare? Peste tot se găsește lume care ne privește cu milă, ca pe niște fragili. Peste tot, se găsește lume bună care vrea la poză cu noi, hai că ce empatic ești dacă te pozezi cu unul ca mine! Curg laicurile gârlă.
Cursuri, programe de integrare în societate, pe piața muncii… toate pentru cei cu handicap… rezultate?
Unde suntem, frate? În case, după perdea?
Suntem o minoritate ignorată, o minoritate după care unii prosperă, și știți de ce? Pentru că noi nu am avut pretenția să fim la masă când suntem aduși în discuție. Rar găsești persoane cu handicap angajate la stat, măcar la instituțiile sau departamentele care se ocupă strict de dizabilitate.
Repet, dizabilitatea nu trebuie asociată cu „luptătorii” lui, pește prăjit, care-și plâng cu muci povestea lor de viață. Dizabilitatea înseamnă legi cu adevărat pentru noi, făcute cu cap și fără să te pună pe drumuri; înseamnă pentru mulți sărăcie, frig, foame și lacrimi. Adevărata dizabilitate nu se ascunde în spatele unor machiaje și rochii, ci se regăsește în spatele unui căruț pe care de multe ori nu are cine să-l împingă, al unor escare pe care nu are cine să le trateze și nici cu ce să le trateze.
Adevărata dizabilitate se regăsește doar în ochii, gura și neputința celor care o poartă; așa că, dacă mai vreți să faceți ceva pentru noi, cei cu dizabilitate, țineți minte: NIMIC PENTRU NOI, FĂRĂ NOI! Și de-abia atunci lucrurile vor începe să funcționeze și noi vom conta.
