Adriana HolteiUn roman despre viață și moarte. Despre prezentul trecutului și trecutul viitorului. Despre speranță, frumusețe morală și redefinirea sensului pierdut al umanității. Un roman pe care l-aș încadra în suita romanelor unui mare scriitor din Olt, Marin Iovescu, „un Creangă al Olteniei” (cum îi spunea Marin Mincu), un condeier de marcă, din Spinenii județului nostru care a lăsat posterității celebrele narațiuni ale sufletului oltenesc: „Nuntă cu bucluc”, „O daravelă de proces”, „Lacrimi pe pâine”, „Soare cu dinți”, „Oameni degeaba”, „Marea vâlvătaie”…
În „Budu – Șoaptele trecutului”, de Rusti Adriana Holtei, din Cilienii Oltului, un suflet curat ca lacrima lui Iisus, Anișoara, fata țintuită într-un cărucior cu rotile, contemplă lumea și natura din juru-i, începând de la bătăile cu aripile în geam ale păsărilor cerului, până la angoasele, munca, frământările și dilemele existențiale ale lui Florică Budu, tatăl său.
Există aici o lume arhaică, moromețiană, rămasă în metafizica ei ancestrală, în ciuda progreselor tehnice care ne înconjoară. Este exact lumea rurală a Olteniei noastre profunde, care a rămas, desigur, împietrită în matricea ei spirituală tradițională.
Sunt remarcabile în acest roman dialogurile Anișoarei cu tatăl ei despre lume și viață, despre moarte și îndumnezeire, despre cum se deșiră „ghemul vieții” și cum pleacă omul la stele. Iar plecatul la stele începe, așa cum spune Florică Budu, atunci când i se înmoaie omului vâna, când cântă cucuveaua a pustiu și când se împuținează nisipul în clepsidră. Dar, Florică, deși timpul îi „mai dăduse nisip în clepsidra anilor”, presimțea fâlfâitul aripei morții, „avea el ceva pe suflet”, de tot vorbea mereu să-și facă „pomenile de viu”, să-și cumpere cele trebuincioase pentru plecarea pe lumea cealaltă și, mai ales, să-și sape, anticipat, groapa. „O fi ceva și pe lumea cealaltă, o fi bine!”, spunea Florică.
Remarcabile sunt frumusețea și autenticitatea limbajului țărănesc, tradițional, aduse în contemporaneitate și utilizate cu abilitate și har, de autoare, în această Carte-Spovedanie, originalitatea expresiilor, a vocabulelor oltenești nealterate de modernismul nostru găunos de azi: „azmă”, „acilișa”, „a hănțăni”, „a onănăi”, „a o ține langa”, „a trage cu porcul”, „a n-o da pe băț”, „a se da în stambă”, „bete”, „boască”, „bâzdâc”, „căpistere”, „curfutiță”, „dumicat”, „dărac”, „epiu”, „hârdău”, „frate de mână”, „ispre”, „glas înțiglat”, „a întăula”, „macat”, „mache”, „mârleală”, „molan”, „momâc”,„ fără glagorie în cap”, „nu-i bătea cățeaua-n poartă”, „orceag”, „pârțag”, „din topor”, „paraulă”, „răstav”, „spelb”, „se-nvăluie ca bășina-n poală”, „stâlp de cruce”, „șopru”, „tiribombă”, „țăst”, „fără burtă, fără cur, parcă e țeavă de tun”… etc.
Moartea lui Florică Budu survine, așa cum i-a spus lui inima în atâtea rânduri, desigur, destul de repede, așa cum îl avertizaseră simțurile lui ancestrale: „Murise pe furiș, când cocoriii prevesteau apropierea zorilor și începutul unei noi zile”. Vișinel care venise la el, așa cum se tocmise decuseară, ca să-l ajute la niște treburi, a rămas perplex. „Să-l ajut și eu cu ceva dacă tot am venit”, a spus el, printre lacrimi. I s-a sugerat atunci să urce în dud și să taie „stâlpul de cruce”, pentru Florică. Moartea era definitivă, ca-n poveștile orientale…
Câinii urlau, fanfara cânta… Dar povestea lui Florică nu se termină odată cu moartea lui. Se derulează pe încă multe alte pagini, ca într-un film modern, care începe cu moartea personajului central, tocmai pentru a-i putea reliefa, pe parcurs, acestuia, viața.
Cândva, Anișoara, fata cea mare a lui Florică, țintuită în scaunul cu rotile, simțise țărână sub tălpi. Simțise lumea, la fel de bine și profund, așa cum o vedea și din cărucior. Lumea aceasta fabuloasă a țăranilor olteni, cu rânduielile ei de nuntă și înmormântare, cu tradițiile religioase, venite din moși strămoși, cu cântecele și bocetele de vatră, cu colacul miresei și „fântâna târnarilor”, cu lăutarii din Scărișoara, cu sărbătorile și bucatele tradiționale de Paști și de Crăciun, cu focurile de peste drum – „bâlbătăi”, cu trăirea, murirea și nașterea noastră cea de toate zilele și nopțile…
Toate acestea puse în contextul epopeii familiei Budu…
O seamă de personaje bine conturate se derulează în acest roman stufos aș zice, cu destule irizări luminoase, cu privire la filosofia vieții, personaje precum Gheorghița, Nicolae Căcărează, Florea Mozolea, Tavi, ale Marica, ale Brabete, Paulică „cel slăbuț, de fugeai cu el subsuoară”, a lu’ Morman, Ionica – „numai piele și os”, Baba Veta, Marin Tochină și multe altele se derulează într-o poveste impresionantă, a căutării sensului uneori pierdut al vieții noastre pământene.
O felicit respectuos pe Adriana Holtei, recunoscând cu sinceritate că timpul nu mi-a permis o lectură mai adâncă a acestei cărți formidabile, pentru a face o exegeză binemeritată. Poate că editura ar fi trebuit, pe ici, pe colo, să intervină din punct de vedere al corecturii, având în vedere anumite cuvinte scrise greșit, din neatenție, și nu mă refer la limbajul frust, natural, „de la mama lui”, al personajelor, ci la mici scăpări de ordin gramatical… care, totuși, nu cântăresc deloc greu în economia și strălucirea cărții. De altfel, finalul este apoteotic și autoarea ne arată cum poate fi privită speranța lumii, dintr-un cimitir:
„O adiere rătăcită printre cruci, asemeni unei mângâieri, îi atinse fața. Trebuia să plece, cu toate că ar mai fi avut amintiri de depănat. Moartea îi răpise demult, dar timpul îi dăduse ocazia să nu-i uite și să vină acum la ei cu liliacul drag, amintindu-le de ea, nepoata. Ambele cimitire rămaseră tăcute în urma lor. Viața merge înainte, legându-ne cu lanțuri din lacrimi, trăgându-ne dincolo de durere spre mâine. Sigur cumva, cândva o să mai ajungă pe la crucile lor, împodobindu-le cu flori și lacrimi. Sigur nu va lăsa uitarea să se aștearnă ca praful peste amintirea rădăcinilor ei. Cât timp inima îi va împinge sângele prin vene, iar cuvintele vor avea glas, ea, fata aia mare a lui Budu, îi va duce pe toți ai ei plecați dincolo, cu drag acolo unde va fi și ea, pentru că ea este Buduleasa.”
Articol preluat din:https://www.facebook.com/dumitru.sarghie/posts/pfbid0WHiEajoy97EeQWZ4gMTk3wj4T5i34mFSPoABqigcFghNfcgAA5s4GD8TXg2ip5Nil
