Adriana HolteiO seară liniștită vă doresc tuturor!
Vă aduceam la cunoștință zilele trecute, că am primit cele două cărți ale scriitoarei Rusty Adriana Holtei și că în momentul în care voi reuși să termin fiecare roman, îmi voi așterne impresiile pe pagina mea. Așa cum era firesc, am început să citesc prima carte apărută în anul 2020: ,,Îngeri fără aripi”, scoasă la tipar ca un ,,Proiect editorial susținut de ,,Impresariat Editorial Radu Marini”- colecția ,,vâj-vâj”, editor, Marian Rătulescu.
Întregul roman este structurat pe 26 de capitole, iar firul epic, este derulat, nu neapărat în ordinea cronologică a întâmplărilor petrecute, ci în funcție de inspirația autorului în momentul scrierii. Este o carte care m-a surprins și captivat totodată, având în vedere că am terminat-o în două zile.
Scrisul lejer, autoironia și sinceritatea relatărilor, au fost punctul forte care mi-au trezit simțurile și interesul.
,,Îngeri fără aripi”, prin însuși titlul cărții, ne oferă un punct de reper cu privire la întrebările pe care și le poate pune un cititor care răsfoiește paginile. De ce ,,fără aripi”, când știm că îngerii sunt înzestrați cu aripi, tocmai pentru a-i lua sub protecția lor pe cei aflați în momente de dificultate?
Astfel, descoperim că și oamenii pot fi îngeri pentru persoanele cu dizabilități, putem fi oricare dintre noi: și eu și tu și noi și voi, așa cum spune însăși scriitoarea, dornică de a înțelege ce conotații indică ipostaza unui om aflat în scaun cu rotile, în ochii celor din jur? Pentru ea, îngerii sunt mama, sora, bunica, tatăl și toți cei care au ajutat-o. Un altfel de înger este și Nicu, soțul ei, care suferă de aceeași boală, dar care a susținut-o moral și psihic încontinuu, oferindu-i acea marjă de încredere în propriile forțe pe care fiecare om și-o dorește.
Deși Adriana mi-a sugerat să nu vorbesc despre boala care-i macină trupul de ani de zile, consider că nu aș putea să scriu aici, fără să creionez măcar un pic, ravagiile pe care le lasă în inimile celor bolnavi, distrofia musculară.
Pentru mine, acest roman este un strigăt și uneori un urlet mut, al tuturor celor incapabili să se îngrijească singuri, uitați de familie, de soartă, de Dumnezeu și autorități. Cartea ar trebui citită pe îndelete, pentru a înțelege cât de nepăsători și de egoiști sunt unii dintre semenii noștri, dar și pentru a descoperi cu bucurie, că există printre noi și oameni minunați, care se transpun în pielea personajelor suferinde și le întind o mână de ajutor la nevoie. Și astfel de personaje le regăsim în aceste pagini, cu toate definițiile atribuite unui om disperat, care este conștient de faptul că este la cheremul celor care trebuie să-l ajute să se îmbrace, să se încalțe, să mănânce…Cu alte cuvinte, acești oameni au nevoie de o a doua mână care să le coordoneze pașii în viață. Eu chiar am citit cartea, imaginându-mi o zi din viața scriitoarei.
Indiferența autorităților din multele cazuri prezentate, ar trebui să fie un semnal de alarmă, care să-i trezească din somnul adânc.
Personajul principal își cunoaște drepturile legale și cu toate acestea nu le obține de fiecare dată. Doar puterea, curajul și capacitatea Adrianei, o determină să obțină câte o mică victorie, de care este conștientă și foarte mândră.
Rusty Adriana Holtei m-a surprins prin simplitatea afectivă dăruită fiecărui capitol evocat, dar și prin amplitudinea trăirilor interioare, pe care ni le oferă nouă, prin propriile meditații.
Să nu credeți că acest roman este înconjurat de dramă! Din contra, stilul ironic, autoironia, vă vor determina să zâmbiți atunci când nu vă așteptați. Fiecare capitol are frumusețea și reprezentarea lui, în funcție de amintirile evocate.
Astfel, după operație nereușită, ea spune medicului care urma s-o coasă din nou:
,,Am venit să-mi faceți tiv la operație, să o însăilați!”
Scriitoarea, are un stil unic de abordare a fiecărei trăiri în parte, reprezentat printr-un tipar propriu de evaluare și de constatare a propriilor sentimente, coroborate cu visurile și dorințele fiecărui om de a-și ocoli cât mai discret, clipa Morții și pașii care-l duc până la Ea.
Tuturor ne este frică de sosirea acestui moment și cu toate acestea, descoperim în acest roman, sclipirile omului împăcat cu destinul și inevitabilul, jertfa pe care ar fi să o facă în numele iubirii, dacă Nicu, soțul ei, ar muri. Ea, Adi, ar fi în stare să-i dea ani din viața ei.
Aceasta este iubirea supremă, combinată în roman cu nenumărate metafore, comparații și personificări.
La fiecare îmbolnăvire a persoanelor dragi, ,,robinetul gândurilor negre, începea să picure cu întrebări”, la care tot ea oferea răspunsurile pozitive. Ce este interesant, este puterea de renaștere a scriitoarei, după fiecare înfrângere și veste care o întristează. Este răvășitor capitolul în care ea merge la înmormântarea nașului, depășindu-și condiția fizică. Credința în Dumnezeu, dar și încrederea în telepatia de dincolo de moarte, sunt mână-n mână în călătoria ei, determinând-o să spună: Dumnezeu e cu noi.
Trăirile scriitoarei duc inevitabil la proverbe și zicători, pentru că a locuit aproape întreaga viață, lângă oameni care le foloseau, oferindu-i-le drept pilde și exemple.
Pentru Rusty Adriana Holtei, persoanele dragi plecate prea devreme într-o altă lume, reprezintă incertitudinile și propriile ei rădăcini înfipte adânc în propria conștiință, care au adus la lumină momentele de neuitat petrecute cu cei care s-au desprins din această viață. Astfel, moartea bunicilor care au fost reazemul copilăriei ei, dar și prietenii distrofici decedați la vârste tinere pe care i-a întâlnit în spitalul de recuperare din Vâlcele, au reprezentat puncte de cotitură și durere, dar mai ales de neputință, pentru ea.
Adriana este înzestrată cu un al șaselea simț care o avertizează de fiecare dată când unei persoane dragi i se întâmplă ceva rău. Uneori, gândul la prietenii decedați la care nu a reușit să meargă la înmormântare, îi aduc în visele ei. Poate acele suflete s-au desprins din solul trupului unde era înfiptă și propria persoană…
Un om care scrie cu sufletul așezat în palmele cititorului toate aceste trăiri, se poate să fi avut o întâlnire cu Dumnezeu în trecut, sau într-o altă viață.
Trecerile prin toate stările sufletești posibile, mă determină să cred asta… Sunt sigură că toate capitolele pe care scriitoarea le-a creionat cu inima și au fost expuse cu maximă sinceritate, pot avea un impact enorm asupra cititorului dornic de cunoaștere, dornic de a descifra tainele Vieții și ale Morții, ale Fericirii și Nefericirii.
,,Cum se poate ca viața și moartea, să-și dea mâna atât de repede”, spune aceasta…Bun cunoscător al sufletului și minții Omului, o persoană meditativă datorită momentelor de singurătate și tristețe prin care a trecut de-a lungul vieții, Rusty Adriana Holtei ne deschide ferestrele către universul în care trăiesc oamenii cu distrofie musculară.
,,Suntem oameni și suntem pe căruț, iar asta ne face vinovați că suntem altfel. Nu, nu sunt altfel nici eu, nici el, nici voi, ba mai mult, am învățat să ne strecurăm fără să vă simțiți voi jenați că ne vedeți.
Habar nu aveți ce înseamnă să fii eu, el, sau unul ca noi”
Atunci când Adriana găsește o poartă închisă, cu siguranță, nu se va da niciodată bătută în fața sorții, trăindu-și fiecare moment existențial ca și cum ar fi ultima clipă, cu o intensitate emoțională admirabilă, demnă de un adevărat cunoscător al vieții, dar mai ales, mereu în căutarea și descifrarea condiției umane și a sufletului colectiv.
Pentru persoanele care condamnă romanele jurnal(căci din nefericire există mulți astfel de ,,revoltați” pe Facebook), le voi spune, că nimeni nu poate simți trăirile interioare la fel de bine ca și cei care-și cară povara chinului prelungit, zi de zi. Suferința are o multitudine de fețe și fiecare față se reflectă în oglinda pe care o afișăm în mod involuntar, în funcție de persoana aflată în fața noastră. Rusty Adriana Holtei nu-și dorește altceva, decât să scoată la lumină aspectele tragice, comice, de viață, cu care se confruntă cei cu handicap. Când ea aude cuvântul ,,handicapat” pentru prima oară, nici nu știa ce înseamnă, era doar un copil.
,,Creierul meu a rămas blocat pe cuvântul handicapat. Nu am putut trece dincolo de faptul că o să devin o plantă. Și uite așa, mă văzui stând degeaba, luând poziția de plantă decorativă, că doar și camera avea nevoie de mine”(-pentru înfrumusețare, autoironie).
,,M-am apucat să scriu să te aduc în lumea mea…
Da, vrem să trăim, să creadă lumea în noi și să ne dea o șansă”.
,,Vreau ca tu, omul care vei zice că nu poți, să știi că POȚI! Poți oferi îmbrățișări, vorbe calde…Nu judeca! Lanțuri avem toți , ajută-ne să le rupem”!
Felicitări, Adriana, succes și multă sănătate!
PS: Cartea merită citită! Cine dorește, poate lua legătura cu Rusty Adriana Holtei pe Messenger….
Articol preluat din: https://www.facebook.com/dimitriu.gabriela.1/posts/pfbid02fafPFgXbDFnbtR9zknYZvf1fBGmkeCJgwheKYsbygoSK1dbY5VoZ16kpTtoc79FUl
